Reportaje

Strînge un copil la piept şi oferă-i dragostea ta

              Eram tristă în acea zi, credeam că sunt cel mai nefericit om din lume şi că Dumnezeu a uitat de mine. Dar am văzut-o pe ea stînd pe scara unei treceri subterane – micuţă, zgribulită, şi mi-am dat seama că există oameni mult mai nefericiţi decît mine, iar eu sunt o norocoasă care nu ştie ce înseamnă nefericirea.
            
Cît de puţin îi trebuie unui copil pentru a fi iarăşi fericit!
           
            Are doar 7 ani, dar în privirea ei citesc multă înţelepciune, bunătate şi povara unor zile petrecute în stradă. Văzînd că m-am oprit din calea mea şi o privesc atent, mă întreabă speriată şi curioasă în acelaşi timp:
  -  Tu cine ești?  
Mг apropii de ea zîmbind fără a-i răspunde la întrebare. Mă aşez încet lîngă ea pentru că nu vreau să o sperii.
  -  Cum te numeşti? o întreb eu.
  -  Eu sunt Victoriţa, îmi răspunde ea mîndră. Te voi învăţa un joc pe care-l ştiu doar eu. Îl ştiu, dar n-am cu cine mă juca.
Apleacă în jos ochii întristaţi şi-i acoperă cu pleoapele îngreunate de genele lungi şi negre. ”Nici un copil nu vorbeşte cu mine. Dacă ar fi mama lîngă mine...” Ochii mari i s-au umplut de lacrimi care-i alunecă uşor pe obraz. O iau încet în braţe şi o simt tremurînd încet. Îşi şterge lacrimile cu degeţelele mici şi oftînd, trage aer în piept. Nici nu mi-am dat seama că plîng mai tare decît acest copil nedreptăţit de soartă. Trec oameni pe alături, ne privesc straniu şi merg mai departe. Să se uite, nouă nu ne pasă.
            O ţin încă оn braţe. Nu îndrăznesc să o întreb nimic despre viaţa ei, mi-e teamă să nu o rănesc. ”Nu plînge, oamenii mari nu plîng” îmi spune ea deodată sărindu-mi din braţe. ”Mai bine joacă-te cu mine”.

Abandonul copilului – păcat şi iresponsabilitate
           
         Este doar un copil. Nu înţelege încă nimic. Cel mai groaznic este faptul că în situaţia ei sunt mii de copii. Cel puţin un copil de vârstă preşcolară este abandonat în fiecare zi în Republica Moldova. Aceştia se maturizează prea devreme, suferă prea mult, copilăresc prea puţin. De vină sunt cei care i-au adus pe lume şi care la un moment dat, nu mai au nevoie de ei, nu-i mai pot întreţine sau pur şi simplu, nu au inimă şi nu se gîndesc la viitorul propriului copil. Unii părinţi pleacă peste hotare, pentru a asigura un viitor mai bun copiilor lor, spun ei. Dar nu se mai întorc. În urma lor rămîn copii fără supraveghere, case pustii, suflete moarte şi un păcat enorm pe care-l vor purta pe umeri toată viaţa.
Victorița a avut noroc. Am aflat mai tîrziu că după ce părinţii ei au abandonat-o, ea a fost găsită de o bătrînică singuratică pentru care acest copil a fost un îngeraş trimis de Dumnezeu pentru a-i alina bătrîneţile. Ea are acum acoperiş deasupra capului, iar bunicuţa este familia ei. ”Vreau să învăţ la şcoală, să ştiu a citi, a scri, dar bunica Nina spune că nu pot merge. Nu ştiu de ce” îmi spune Victoriţa.

Lupta pentru supravieţuire este prea grea pentru un copil

         Cu toate că are aceleaşi drepturi ca toţi copii, Victoriţa şi toţi copii care sunt în situaţia ei, nu au aceleaşi posibilităţi. Ei cresc în alt mediu, îşi formează o altă mentalitate, trăiesc doar cu ziua de mîine şi luptă în fiecare clipă pentru supravieţuire. De aici porneşte o nouă generaţie: oameni care, la rîndul lor vor deveni cîndva părinţi. Vor fi poate cei mai buni părinţi din lume şi vor face orice ca copii lor să aibă tot ceea ce nu au avut ei. Sau poate că vor călca pe urmele părinţilor lor, justificîndu-se prin faptul că este imposibil să începi o nouă viaţă din stradă.
          O mare parte din copii abandonaţi de către părinţi sunt nevoiţi să cerşească, să doarmă în stradă sau, în cel mai bun caz, să locuiască într-o casă de copii. Modul în care îşi petrec ei copilăria, le influenţează direct viaţa. Ei sunt complexaţi, impulsivi, marginalizaţi, au un comportament anti-social şi le este foarte greu să înceapă o viaţă nouă, păstrînd mereu în suflet pata abandonului. Sindromul copilului abandonat mai preupune modificări serioase de dispoziţie, frică, depresie, sunt rezervaţi şi reci, au sentimene de culpabilitate considerînd că ei sunt vina şi cauza esenţială a abndonului lor.

Nu călcaţi în picioare „florile vieţii”!
  Privesc acum ochişorii acestui copilaş minunat şi nu-mi pot da seama ce inimă a avut mama care a abandonat-o pe pragul unei case străine. Este deosebit de frumoasă, gropiţele din obrajii ei se adîncesc cînd zîmbeşte şi mă trec fiorii cînd mă ia de mînă sau cînd îmi atinge gingaş obrazul. Ce- i rezervă oare viitorul acestui îngeraş? S-a gîndit mama ei la asta cînd a desprins-o de la pieptul ei? Se gîndesc oare autorităţile la viitorul miilor de copii care sunt abandonaţi?
              Apusul soarelui ne-a făcut să ne grăbim spre casa Victoriţei. O las în grija bunicuţei ei şi mă bucur că astăzi Dumnezeu mi-a scos în cale această minune de copil. Fără ea poate nu aş mai fi înţeles niciodată cît sunt de fericită şi poate că nu m-aş mai fi gîndit niciodată cu ce aş putea fi eu de folos unor asemenea copii. Tu te-ai gîndit vreodată că în fiecare dintre noi stă soluţia problemei lor?