vineri, 10 decembrie 2010

Vreau să reușesc să fac de toate în această viață


Parcul Catedralei, scăldat în razele de soare ale unei zile de sfîrșit de octombrie, este supraaglomerat: perechi de tineri îndrăgostiți se plimbă alene pe aleele îngălbenite, copii mici împreună cu părinții lor aruncă fărîmituri de pîine proaspătă hulubilor, bătrînii stau pe bănci și admiră tot ce se petrece în jurul lor. Văd oameni care merg încet de parcă ar avea tot timpul din lume la dispoziție și oameni care la fel ca mine se grăbesc undeva.
Mă grăbesc pentru că vreau să ajung prima la locul unde am stabilită o întîlnire. Găsesc banca noastră, banca pe care ne așezăm de fiecare dată cînd ne întînim pentru a ne povesti toate peripețiile pe care le-am avut de la ultima noastră despărțire. Este acoperită de frunze de parcă nu s-a mai așezat nimeni aici de mult timp, de parcă această bancă ne așteaptă doar pe noi. Dacă ar fi după mine, cred că m-aș așeza pe aceste frunze, mi-aș aminti astfel de copilărie, atunci cînd alergam prin cîmp, cînd îmi plăcea să privesc cerul senin fiind culcată pe covorul de frunze tomnatice. Îmi calc pe inimă, renunț la amintiri, dau frunzele jos de pe bancă, dar rămîn în picioare. Vreau să o văd cînd va veni. Îmi tremură mîinile de emoție, inima îmi bate de parcă ar vrea să-mi sară din piept și bat nerăbdătoare din picior, poate așa va trece mai repede timpul și așteptarea nu va fi atît de chinuitoare. Privesc în toate părțile, nu știu de unde va răsări astăzi soarele meu și mă uit la ceas din minut în minut. Știu că oricît de mare va fi nerăbdarea mea, Maria oricum va întîrzia cel puțin cu un sfert de oră. Așa îi stă în fire.
Oare o voi recunoaște, s-a achimbat oare de cînd nu am mai văzut-o, este mai slabă, mai frumoasă, mai fericită? Nu știu!!!
Iat-o că vine. Acum înțeleg că chiar dacă nu aș vedea-o o sută de ani, oricum aș recunoaște-o după mersul ei grațios și elegant, zîmbetul copilăresc dar șarmant, chipul angelic și privirea pătimașă. Acești ochi sclipitorii i-au așezat la picioare toți băieții din liceu. Înaltă, cu picioare lungi de model și cu talia fin conturată. Și-a schimbat coafura, poate pentru a zecea oară de în tot acest timp de cînd nu am mai văzut-o. Mă așteptam la acest lucru pentru că fiind foarte dinamică, se plictisește repede de același lucru și e pusă mereu pe schimbări.
Ne salutăm reciproc: eu calm și cu o voce emoționată, ea - energic, cu un glas energic și plin de viață. O recunosc pe Maria – prietena mea din liceu, nu s-a schimbat deloc, chiar dacă s-au scurs deja 3 ani de cînd drumurile noastre s-au despărțit.
Luăm loc pe bancă, ținîndu-ne de mînă. Sunt nespus de fericită că o am alături și aș vrea să o mai alint spunîndu-i Marița, așa cum îmi place mie să o numesc. Dar îmi aduc aminte că nu i-a plăcut niciodată numele ei. Îl acceptă pentru că nu are de ales, dar nu suportă să o numești cu niciun diminutiv pentru că se enervează la culme. 
Este nerăbdătoare, ca de obicei, îmi adresează o sumedenie de întrebări fără a mă lăsa să-i răspund: ”Cum succesele la Universitate; nu te-ai angajat încă; îți place ceea ce înveți; cum te-ai adaptat în Chișinău; nu-ți este dor de casă”. Eu nu mă prea grăbesc să-i răspund pentru că nici nu mă lasă, începe să-mi povestească peripețiile din viața ei, vorbind foarte repede, de parcă trebuie să reușească să-mi spună totul în doar 5 minute. ”Acum am trecut prima testare la Universitate. Stau la cămin și-mi este cam greu cu colegele de cameră, dar știi că eu nu rabd mult timp dezordinea și le pun la punct dacă ceva mă deranjează. Recunosc că sunt uneori prea impulsivă, dar nu cedez cînd știu că am dreptate.”
O cunosc de mai bine de 5 ani, dar am impresia că o știu de cînd mă știu și pe mine. Destinul ne-a adus aproape în primul an de liceu. Nu știu de ce, dar din prima zi ne-am așezat în aceeași bancă și toți colegii ne întrebau dacă nu cumva suntem surori. Probabil pentru că avem unele trăsături fizice comune. Atunci nici nu ne puteam imagina că în scurt timp vom deveni ca două surori.
Acum o am în fața mea și toate aceste întîmplări îmi revin în minte, de parcă s-au petrecut ieri. Îmi spune cît de mult îi place ceea ce face acum: este studentă la Facultatea de Economie la Universitatea ”Alecu Russo” din Bălți.
 ” Am rezultate foarte bune, pentru că întradevăr îmi place ceea ce studiez”. A făcut și limbi străine timp de un an la Universitatea Pedagogică ”Ion Creangă” din Chișinău, dar nu s-a regăsit în acest domeniu și a găsit curajul de a merge împotriva dorinței părinților de a o vedea profesoară și de a abandona facultatea de Litere din Chișinău în favoarea celei de economie din Bălți. ”Credeam că mă omoară părinții cînd i-am anunțat că voi studia la Bălți, dar iată că am avut puțin noroc și i-am convins că așa va fi mai bine. Acum am foarte multe planuri, sunt implicată în multe activități, vreau să reușesc să fac de toate în această viață”. În glasul ei aud o mulțumire și o satisfacție nemaipomenită, iar ochii îi sclipesc de fericire. Mă bucur pentru ea. Sunt sigură că va ajunge o economistă de succes, pentru că întotdeauna a realizat tot ce și-a pus în gînd.
Continuăm să ne ținem de mînă, ca și cum am vrea să recuperăm acum tot timpul în care am fost despărțite. Îi admir degetele lungi și fine care-i denotă feminitatea. Pe inelarul mîinii stîngi, oberv abia acum un ineluș din aur. ”Este inelul meu de logodnă”, îmi spune ea. ”Voiam să-ți împărtășesc această bucurie acum, cînd suntem față în față. M-am logodit cu Andrei și în curînd ne căsătorim.” Vorbește despre aceste lucruri deosebit de serioase, cu același aer copilăros și cu aceeași privire de ștrengăriță. Doar că de această dată, îmi strînge mîinile mai puternic de parcă ar vrea să audă mai repede părerea mea despre acest lucru. ”Mă bucur nespus de mult pentru tine, îți doresc toată fericirea din lume” îi spun eu. În ochii ei apar cîteva lacrimi ”Natalia, nu mă face să plîng, doar știi că eu sunt sensibilă în astfel de momente.” Așa a fost mereu: gingașă, firească, neprefăcută, naturală. Copacul care ne găzduiește destăinuirile, își scutură în părul ei o frunză aurie. Maria o ia și o așează atent între paginile albe ale unui carnet ” O voi păstra și ea îmi va aduce aminte de această zi.”
La despărțire îmi pune în mînă o broșă croșetată. ”Am văzut-o și m-am gîndit la tine. Acum tu o vei purta și-ți vei aminti de mine”. Nu a renunțat la obiceiul ei de a mă surprinde mereu cu ceva frumos.
Maria se îndepărtează de mine. Fac și eu cîțiva pași și apoi mă întorc ca să o privesc cum pleacă. ”Chiar și la 21 de ani, rămîne a fi copil în suflet” îmi spun eu. Asta este sursa ei de energie.
Banca noastră a rămas iarăși singură, iar parcul devine din ce în ce mai gol și mai rece. Mai simt încă parfumul dulce și proaspăt al Mariei și mă pornesc încet spre casă înaripată de energia acestei întîlniri.

2 comentarii: